Despre maturizare...

Nu credeam a ma intalni vreodata cu moartea- esenta a vietii. Un “ceva” le leaga indiscutabil una de cealalta , una de cer, alta de pamant. Ce s-a nascut din pamant nu mai devine neaparat pamant, ci scrum sau beton. Nu se mai poarta pamantul, nici lacrimile. Sunt la moda medicamentele antistres si masajul anticelulitic relaxant. Superficialitatea ridicata la rangul de normalitate, banul ca valoare suprema, critica politica-fronda nationala. Aici, cu siguranta, moartea nu-si mai face loc. A fost inchisa odata cu detinutii politici si cu lacrimile femeilor in negru. Insa nu se mai poarta negrul, e la moda golul...in toate formele lui.
La varsta de 8 ani, in urma unor experiente nefericite din familia mea, ma consideram destul de matura ca sa pot plange apasat impreuna cu mama mea sau ca sa ma contrazic cu profesoara de religie cu privire la semnificatiile vietii. Nu am fost insa destul de matura ca sa ma pot abtine sa plang.
Mananc si plang...La 12 ani nu am fost destul de matura ca sa inteleg ca nu trebuie sa imi gasesc implinirea in versuri scrise pe intuneric si in ciocolata. Am plans din nou.
La 15 ani am fost capabila sa fiu alaturi de tatal meu atunci cand era aproape de nefiinta.I-am spus, plangand, ca il iubesc. M-a crezut, a crezut si s-a vindecat cativa ani mai tarziu.N-am fost insa destul de matura sa vad ca eu singura nu il puteam salva.
La 16 ani m-am indragostit iremediabil, desi nu am inteles niciodata de ce.Nu am vrut sa Il intreb cum s-a intamplat. Am refuzat sa plang o perioada. Credeam ca cel care te iubeste va intelege. Nu stiam insa ca va conta varsta ,calitatile de gospodina sau chiar averea parintilor. Credeam atunci ca am trait prima experienta semnificativa din viata mea…Nu credeam,insa, sa conteze atat de mult premiile , lacrimile de bucurie ale mamei, laudele profesorilor sau darul divin de a face oamenii sa zambeasca. M-am oprit la acea iubire de nefiinta, de sete de drum, de dor de noi, de dragoste de verde, crezand ca nici moartea nu poate fi mai importanta...dar a fost.
La 19 ani am reusit sa trec mai departe cu un sentiment bolnavicios, personal, unic, in inima.Nu il uitasem inca pe omul care nu a vrut sa traiasca o viata langa mine...
Ora 4 dimineata, 1 iunie 2008...Dupa ce microbul cancerului furase viata din corpul sau, bunicul meu de doar 67 ani, a murit.Tocmai incepeam sa dau ochi in ochi cu moartea, sa o strang de mana, sa ii simt raceala.Toate mortile sunt absurde, mai ales atunci cand cel care a murit nu numai ca apartinea vietii, ci demnitatea sa nu permisese niciodata ideea neantului.
Era nascut de ziua femeii pentru ca urma sa isi iubeasca mama, sotia si nepoatele cu o putere demna de un rege.A luat ultimul tren de ziua copilului pentru ca intr-un sens propriu si-a dat viata pentru fiul sau.Inseamna ca revolta impotriva absurdului trebuie sa ne caracterizeze, dupa cum aprecia Albert Camus, sau dupa cum spunea Sfantul Augustin, « trebuie sa intelegem ce este moartea pentru a stii ce este viata »...
Sa iau o pauza, mi-am spus.Imi priveam bunicul dormind atat de linistit si nici nu imi doream sa incerc sa il trezesc.I-am adus si florile preferate, dar nu l-am rugat sa deschida ochii pentru a le vedea.Sa fie oare egoismul celui care are aer in piept, care respira copacii, sau in sfarsit am devenit « om mare » ?
Nu lacrimile maturizeaza, asadar, nici privirea celui care te iubeste, nici macar durerea esecului, nu maturizeaza poezia lui Eminescu, nici critica lui Balzac sau « amintirile » lui Dostoievski...
Intregul fiintei, iubirea, cunoasterea, misterul blagian, elanul lui bergson, moartea lui nietzche, despartirea, durerea mamei, extazul trupului, nasterea, animalul caruia ii dam de mancare,frunza ce cade si ploaia care ne spala de tristeti.Toate sunt ale noastre si nu sunt...Viata este experienta mea semnificativa, fara sa fac din asta un cliseu...priveste moartea in ochi si vei afla ce este viata.Si de aici nu exista alta cale decat cea a fericirii...