Ca banul nu mai reprezinta demult un mijloc o stim cu totii, cel putin atunci cand vedem pe la TV cum isi risca unii libertatea, familia, prestigiul si functia pentru a-si mari averea. Ce nu stim noi, cei multi si mai degraba saraci decat altfel, este cum s-a ajuns pana aici. Cine a permis o criza economica in SUA? Si daca SUA n-ar fi fost una dintre marile puteri a tutoror timpurilor (ci mai degraba o tarisoara vesela precum a noastra) atunci nu ar fi deranjat pe nimeni, cu atat mai putin pe noi. Asadar, Romania este sau nu afectata de crahul american? Voci "cu audienta" de la putere au spus ca nu, ba chiar au argumentat cum s-au priceput mai bine ca am putea avea anumite avantaje. Adica, nu noi toti, ci ei. Cei cu bani. Multi.
Apoi, noi avem problemele noastre, stiti Dvs, ca se scumpesc alea si alea si celelalte. Si alte tipuri de probleme: ca au inceput aia micii scoala si iar meditatii, haine noi, si copilul plange ca nu are si el ce au altii, ca ar vrea si el...Si plangem si noi, dar ne trezeste patronul cu un avertisment: ori plangem, da' muncim, ori plangem dupa ce ne-a concediat.
Pentru cei cu bani multi(mai multi decat i-am putea cuprinde noi cu vederea) criza economica seamana mai degraba cu un Al III-lea Razboi Mondial( cum a fost cel de-Al II-lea dupa caderea din 1929). Ce nu stiu ei, insa, este ca pe noi, cei multi( mai multi decat ar putea ei sa cuprinda cu vederea) nu poate sa ne afecteze asa cum ii afecteaza pe ei. Pentru ca noi traim de cativa ani incoace o "criza" mai mult decat economica, pe care ei se fac ca nu o vad.
Atunci, ma intreb daca razboaiele sunt ale noastre sau ale lor? Daca ceea ce se intampla acum in SUA ar duce la un razboi, ar fi razboiul nostru sau al lor?Al celor afectati?
Nu noi suntem in masura sa raspundem la intrebarea asta. Pentru ca noi purtam razboiul nostru de zi cu zi, un razboi din care nimeni nu poate iesi invingator.
marți, 30 septembrie 2008
luni, 29 septembrie 2008
Inainte sa criticati o persoana ganditi-va foarte bine la cine sunteti cu adevarat voi. Ce ati realizat voi pana in momentul de fata si daca, in conditiile astea, aveti dreptul sa-i judecati, sa-i injurati pe cei ce au realizat cu adevarat ceva. Pe vremea cand voi plangeati pe umarul mamei pentru ca profesoara de romana va jignise din nou( pentru ca nu stiati nici macar sa scrieti, dar sa intelegeti poezia stanesciana sau sa o comentati) oamenii destepti realizau proiecte, faceau teatru, politica, istorie...Adica tot ce se putea face intr-un liceu.
Stiu ca sunteti invidiosi, frustrati, complexati. Este pacat ca, desi unii dintre voi ati fost chiar loviti de Divinitate cu o boala, tot sunteti rai. Dumnezeu va da, tot El ia inapoi.
Incercati de azi sa recunoasteti si sa acceptati ca altii chiar sunt mai buni decat voi, pentru ca atunci cand voi va jucati ei munceau, invatau. Acceptati cine sunteti voi si cine sunt ei. Numai asa o sa puteti sa fiti fericiti.
Pentru ca se pare ca fericirea voastra se termina cand incepe fericirea celorlalti...
P.S. Si inca un sfat: INAINTE DE ORICE INVATATI GRAMATICA LIMBII ROMANE! Si apoi promit ca am sa va ascult argumentele. Deocamdata, insa, mai aveti de invatat. Vreo 10 ani ca sa fim la acelasi nivel.
Stiu ca sunteti invidiosi, frustrati, complexati. Este pacat ca, desi unii dintre voi ati fost chiar loviti de Divinitate cu o boala, tot sunteti rai. Dumnezeu va da, tot El ia inapoi.
Incercati de azi sa recunoasteti si sa acceptati ca altii chiar sunt mai buni decat voi, pentru ca atunci cand voi va jucati ei munceau, invatau. Acceptati cine sunteti voi si cine sunt ei. Numai asa o sa puteti sa fiti fericiti.
Pentru ca se pare ca fericirea voastra se termina cand incepe fericirea celorlalti...
P.S. Si inca un sfat: INAINTE DE ORICE INVATATI GRAMATICA LIMBII ROMANE! Si apoi promit ca am sa va ascult argumentele. Deocamdata, insa, mai aveti de invatat. Vreo 10 ani ca sa fim la acelasi nivel.
duminică, 28 septembrie 2008
Pentru ca pitzipoancele ma amuza eu nu voi vorbi despre ele. Voi vorbiti despre ele, va uitati la ele, radeti de ele?...sunteti printre ele?
Ok...Pentru ca pitzipoancele au devenit inofensive este cazul sa vorbim despre o noua " clasa" de fete, femei, "fatuci" sau cum s-or numi ele. Acestea inca nu au o denumire si nici semnalmente clare.Nu sunt toate blonde si nici nu-si arata etichetele. Insa, presupun ca ele nu au cu cine sa comunice. Sunt femei triste si singure... si nelinistite. Si se lauda, se lauda mult. Si nici asta nu pare o problema pentru noi, muritorii de rand. Dar, nu-i asa ca le cunoasteti? Nu-i asa ca de-abia in liceu au invatat sa citeasca si ca singurele carti pe care le citisera pana atunci erau cele de joc? Si, oare, nu tot ele sunt cele care se lauuuuuudaaaaaaa muuuuuuult acum?
Asadar, aceasta categorie din seria "fata, noi suntem studente, fata" incearca sa depaseasca pitzipoancele...pentru ca ele si-au facut blog... Pentru ca, in sfarsit, au descoperit ca la tastatura nu se canta si ca nu trebuie sa sparga mouse-ul de fiecare data( pe motiv ca e scarbos). Si nu constituie o problema nici ca pseudopitzipoancele au renuntat la HAIFAIV in favoarea oportunitatii de a se "blogui" pe ici, pe colo, cu cineva(sau mai mult singure). Problema mea (poate a noastra?!) este ca bloggeritzele pitzipoance se lauda... Si pentru ca, desi au bani, nu pot cumpara creier, fie el si adus pe sub mana din China, fetele astea sunt atat de frustrate incat se lauda ca sunt studente. In contextul in care noi stim cum si cine sunt ele...Si fostii lor profesori stiu:D Poate ca si parintii?!
Dar acum e "cuul" sa fii destept, cu multe diplome. Nu conteaza ca parintii tai fac sute de imprumuturi ca sa poti tu sa treci anul la facultatea aia cu fitze. Nu conteaza nici ca urasti medicina, desi vrei s-o practici pentru ca esti invidioasa pe fosta ta colega de banca care studiaza acolo...sau ca te faci de ras la TV pentru ca i-a platit pisi al tau pe producatori sa apari si tu macar o data sa arati cat de talentata esti.
Chiar nu conteaza, pentru ca noi stim cine esti. Si nu vrem sa te mai lauzi.
Ok...Pentru ca pitzipoancele au devenit inofensive este cazul sa vorbim despre o noua " clasa" de fete, femei, "fatuci" sau cum s-or numi ele. Acestea inca nu au o denumire si nici semnalmente clare.Nu sunt toate blonde si nici nu-si arata etichetele. Insa, presupun ca ele nu au cu cine sa comunice. Sunt femei triste si singure... si nelinistite. Si se lauda, se lauda mult. Si nici asta nu pare o problema pentru noi, muritorii de rand. Dar, nu-i asa ca le cunoasteti? Nu-i asa ca de-abia in liceu au invatat sa citeasca si ca singurele carti pe care le citisera pana atunci erau cele de joc? Si, oare, nu tot ele sunt cele care se lauuuuuudaaaaaaa muuuuuuult acum?
Asadar, aceasta categorie din seria "fata, noi suntem studente, fata" incearca sa depaseasca pitzipoancele...pentru ca ele si-au facut blog... Pentru ca, in sfarsit, au descoperit ca la tastatura nu se canta si ca nu trebuie sa sparga mouse-ul de fiecare data( pe motiv ca e scarbos). Si nu constituie o problema nici ca pseudopitzipoancele au renuntat la HAIFAIV in favoarea oportunitatii de a se "blogui" pe ici, pe colo, cu cineva(sau mai mult singure). Problema mea (poate a noastra?!) este ca bloggeritzele pitzipoance se lauda... Si pentru ca, desi au bani, nu pot cumpara creier, fie el si adus pe sub mana din China, fetele astea sunt atat de frustrate incat se lauda ca sunt studente. In contextul in care noi stim cum si cine sunt ele...Si fostii lor profesori stiu:D Poate ca si parintii?!
Dar acum e "cuul" sa fii destept, cu multe diplome. Nu conteaza ca parintii tai fac sute de imprumuturi ca sa poti tu sa treci anul la facultatea aia cu fitze. Nu conteaza nici ca urasti medicina, desi vrei s-o practici pentru ca esti invidioasa pe fosta ta colega de banca care studiaza acolo...sau ca te faci de ras la TV pentru ca i-a platit pisi al tau pe producatori sa apari si tu macar o data sa arati cat de talentata esti.
Chiar nu conteaza, pentru ca noi stim cine esti. Si nu vrem sa te mai lauzi.
Despre maturizare...
Nu credeam a ma intalni vreodata cu moartea- esenta a vietii. Un “ceva” le leaga indiscutabil una de cealalta , una de cer, alta de pamant. Ce s-a nascut din pamant nu mai devine neaparat pamant, ci scrum sau beton. Nu se mai poarta pamantul, nici lacrimile. Sunt la moda medicamentele antistres si masajul anticelulitic relaxant. Superficialitatea ridicata la rangul de normalitate, banul ca valoare suprema, critica politica-fronda nationala. Aici, cu siguranta, moartea nu-si mai face loc. A fost inchisa odata cu detinutii politici si cu lacrimile femeilor in negru. Insa nu se mai poarta negrul, e la moda golul...in toate formele lui.
La varsta de 8 ani, in urma unor experiente nefericite din familia mea, ma consideram destul de matura ca sa pot plange apasat impreuna cu mama mea sau ca sa ma contrazic cu profesoara de religie cu privire la semnificatiile vietii. Nu am fost insa destul de matura ca sa ma pot abtine sa plang.
Mananc si plang...La 12 ani nu am fost destul de matura ca sa inteleg ca nu trebuie sa imi gasesc implinirea in versuri scrise pe intuneric si in ciocolata. Am plans din nou.
La 15 ani am fost capabila sa fiu alaturi de tatal meu atunci cand era aproape de nefiinta.I-am spus, plangand, ca il iubesc. M-a crezut, a crezut si s-a vindecat cativa ani mai tarziu.N-am fost insa destul de matura sa vad ca eu singura nu il puteam salva.
La 16 ani m-am indragostit iremediabil, desi nu am inteles niciodata de ce.Nu am vrut sa Il intreb cum s-a intamplat. Am refuzat sa plang o perioada. Credeam ca cel care te iubeste va intelege. Nu stiam insa ca va conta varsta ,calitatile de gospodina sau chiar averea parintilor. Credeam atunci ca am trait prima experienta semnificativa din viata mea…Nu credeam,insa, sa conteze atat de mult premiile , lacrimile de bucurie ale mamei, laudele profesorilor sau darul divin de a face oamenii sa zambeasca. M-am oprit la acea iubire de nefiinta, de sete de drum, de dor de noi, de dragoste de verde, crezand ca nici moartea nu poate fi mai importanta...dar a fost.
La 19 ani am reusit sa trec mai departe cu un sentiment bolnavicios, personal, unic, in inima.Nu il uitasem inca pe omul care nu a vrut sa traiasca o viata langa mine...
Ora 4 dimineata, 1 iunie 2008...Dupa ce microbul cancerului furase viata din corpul sau, bunicul meu de doar 67 ani, a murit.Tocmai incepeam sa dau ochi in ochi cu moartea, sa o strang de mana, sa ii simt raceala.Toate mortile sunt absurde, mai ales atunci cand cel care a murit nu numai ca apartinea vietii, ci demnitatea sa nu permisese niciodata ideea neantului.
Era nascut de ziua femeii pentru ca urma sa isi iubeasca mama, sotia si nepoatele cu o putere demna de un rege.A luat ultimul tren de ziua copilului pentru ca intr-un sens propriu si-a dat viata pentru fiul sau.Inseamna ca revolta impotriva absurdului trebuie sa ne caracterizeze, dupa cum aprecia Albert Camus, sau dupa cum spunea Sfantul Augustin, « trebuie sa intelegem ce este moartea pentru a stii ce este viata »...
Sa iau o pauza, mi-am spus.Imi priveam bunicul dormind atat de linistit si nici nu imi doream sa incerc sa il trezesc.I-am adus si florile preferate, dar nu l-am rugat sa deschida ochii pentru a le vedea.Sa fie oare egoismul celui care are aer in piept, care respira copacii, sau in sfarsit am devenit « om mare » ?
Nu lacrimile maturizeaza, asadar, nici privirea celui care te iubeste, nici macar durerea esecului, nu maturizeaza poezia lui Eminescu, nici critica lui Balzac sau « amintirile » lui Dostoievski...
Intregul fiintei, iubirea, cunoasterea, misterul blagian, elanul lui bergson, moartea lui nietzche, despartirea, durerea mamei, extazul trupului, nasterea, animalul caruia ii dam de mancare,frunza ce cade si ploaia care ne spala de tristeti.Toate sunt ale noastre si nu sunt...Viata este experienta mea semnificativa, fara sa fac din asta un cliseu...priveste moartea in ochi si vei afla ce este viata.Si de aici nu exista alta cale decat cea a fericirii...
La varsta de 8 ani, in urma unor experiente nefericite din familia mea, ma consideram destul de matura ca sa pot plange apasat impreuna cu mama mea sau ca sa ma contrazic cu profesoara de religie cu privire la semnificatiile vietii. Nu am fost insa destul de matura ca sa ma pot abtine sa plang.
Mananc si plang...La 12 ani nu am fost destul de matura ca sa inteleg ca nu trebuie sa imi gasesc implinirea in versuri scrise pe intuneric si in ciocolata. Am plans din nou.
La 15 ani am fost capabila sa fiu alaturi de tatal meu atunci cand era aproape de nefiinta.I-am spus, plangand, ca il iubesc. M-a crezut, a crezut si s-a vindecat cativa ani mai tarziu.N-am fost insa destul de matura sa vad ca eu singura nu il puteam salva.
La 16 ani m-am indragostit iremediabil, desi nu am inteles niciodata de ce.Nu am vrut sa Il intreb cum s-a intamplat. Am refuzat sa plang o perioada. Credeam ca cel care te iubeste va intelege. Nu stiam insa ca va conta varsta ,calitatile de gospodina sau chiar averea parintilor. Credeam atunci ca am trait prima experienta semnificativa din viata mea…Nu credeam,insa, sa conteze atat de mult premiile , lacrimile de bucurie ale mamei, laudele profesorilor sau darul divin de a face oamenii sa zambeasca. M-am oprit la acea iubire de nefiinta, de sete de drum, de dor de noi, de dragoste de verde, crezand ca nici moartea nu poate fi mai importanta...dar a fost.
La 19 ani am reusit sa trec mai departe cu un sentiment bolnavicios, personal, unic, in inima.Nu il uitasem inca pe omul care nu a vrut sa traiasca o viata langa mine...
Ora 4 dimineata, 1 iunie 2008...Dupa ce microbul cancerului furase viata din corpul sau, bunicul meu de doar 67 ani, a murit.Tocmai incepeam sa dau ochi in ochi cu moartea, sa o strang de mana, sa ii simt raceala.Toate mortile sunt absurde, mai ales atunci cand cel care a murit nu numai ca apartinea vietii, ci demnitatea sa nu permisese niciodata ideea neantului.
Era nascut de ziua femeii pentru ca urma sa isi iubeasca mama, sotia si nepoatele cu o putere demna de un rege.A luat ultimul tren de ziua copilului pentru ca intr-un sens propriu si-a dat viata pentru fiul sau.Inseamna ca revolta impotriva absurdului trebuie sa ne caracterizeze, dupa cum aprecia Albert Camus, sau dupa cum spunea Sfantul Augustin, « trebuie sa intelegem ce este moartea pentru a stii ce este viata »...
Sa iau o pauza, mi-am spus.Imi priveam bunicul dormind atat de linistit si nici nu imi doream sa incerc sa il trezesc.I-am adus si florile preferate, dar nu l-am rugat sa deschida ochii pentru a le vedea.Sa fie oare egoismul celui care are aer in piept, care respira copacii, sau in sfarsit am devenit « om mare » ?
Nu lacrimile maturizeaza, asadar, nici privirea celui care te iubeste, nici macar durerea esecului, nu maturizeaza poezia lui Eminescu, nici critica lui Balzac sau « amintirile » lui Dostoievski...
Intregul fiintei, iubirea, cunoasterea, misterul blagian, elanul lui bergson, moartea lui nietzche, despartirea, durerea mamei, extazul trupului, nasterea, animalul caruia ii dam de mancare,frunza ce cade si ploaia care ne spala de tristeti.Toate sunt ale noastre si nu sunt...Viata este experienta mea semnificativa, fara sa fac din asta un cliseu...priveste moartea in ochi si vei afla ce este viata.Si de aici nu exista alta cale decat cea a fericirii...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
